Sindromul Tourette a fost iniţial privit destul de îngust ca fiind un diagnostic constând în ticuri motorii şi verbale. Dacă privim afecţiunea ca tulburare a activităţii cerebrale, putem concluziona că reprezintă o hiperactivare a circuitelor motorii şi senzoriale, asociate cu dereglarea sistemului circuitului de recompensare (reward circuitry), ducând la un astfel de comportament, cu simptome asemănătoare celui obsesiv compulsiv, mai mult compulsiv, cu deficit de recompensă, cu atitudini de hipermasculinitate, hipersenzualitate, şi relaţii sexuale patologice. În antecedente poate exista o traumă, caz în care asocierea lor poate duce la o “calamitate”, pentru că trauma cerebrală dereglează funcţia cerebrală, fiind codată în memoria declarativă întărită progresiv de evenimentele ulterioare.
Neurofeedback-ul poate fi folositor în mai multe feluri: antrenarea funcţionării cerebrale în stadii mult mai calme, antrenarea funcţiei circuitelor pre-frontale pentru renormalizarea funcţiei inhibitorii, prin normalizarea căilor dopaminergice care sunt implicate în reglarea mişcării, dar şi în reglarea circuitelor de recompensă. Dacă există şi o traumă, se adaugă şi alte modalităţi de antrenament.
Comportamentul auto-agresiv, poate fi o componentă a sindromului Tourette, şi aşa cum arată Thorn Hartmann acest comportament este motivat de persoanele suferinde de acest sindrom ca o “nevoie de a simţi că sunt vii”, ca o nevoie primară, datorată lipsei de recompensă prin deficienţa circuitului dopaminergic. Alte implicaţii ale acestei deficienţe sunt: diferitele adicţii, obsesii, compulsii.
|